Nimic nu justifică o crimă. Iar fanatismul, de orice fel ar fi el (religios sau nu), duce la acţiuni reprobabile, cum a fost cea de la Charlie Hebdo.
S-au întâlnit 2 curente: unul religios, reprezentat de fanaticii islamişti, şi unul laic, reprezentat de fanaticii rasişti ai hebdomadarului de caricaturi. Şi a ieşit cu scântei, din păcate, rămânând în urmă mulţi morţi… S-a dovedit, încă o dată, cât de diferite sunt percepţiile lumii islamice faţă de libertatea de exprimare a lumii occidentale.
Vreau să insist un pic asupra acestei sintagme: „libertate de exprimare”. Miile de ani de evoluţie a umanităţii au impus şi nişte reguli de comportament social, astfel încât oamenii, în marea lor parte, se autocenzurează: asta e „bine”, cealaltă e „rea”… Dacă n-ar fi aşa, ne-am întoarce cu milioane de ani în urmă, la barbarie, în epoca când ferocitatea ieşea întotdeauna învingătoare.
Libertatea de exprimare este însăşi pilonul societăţii democratice occidentale: putem critica şi satiriza politica şi religia, putem râde de aproape orice, putem face aproape orice. Dar…
ŞTIM că nu putem să mergem în curu’ gol pe stradă, deşi, dacă ar fi după „libertate de exprimare”, n-ar fi nicio problemă. ŞTIM că trebuie să ne comportăm civilizat în blocul în care locuim, nu să dăm muzica tare la 3 noaptea şi nici să ţipăm ca sceleraţii, să spargem geamurile sau să lovim vecinii când suntem nervoşi – ne AUTOCENZURĂM, ne AUTOIMPUNEM nişte limite de comportament pentru a putea rezista în societate.
De asemenea, ŞTIM că nu putem să luăm în derâdere pe cineva sau ceva la care vecinul nostru ţine: nu putem să facem caricaturi pornografice cu copiii lui şi apoi să-i spurcăm familia în gura mare că, deh, suntem liberi să ne exprimăm cum vrem! Pentru majoritatea dintre noi, COPIII şi FAMILIA reprezintă TOT: şi Dumnezeu, şi viaţă…
Dacă acţionăm în felul descris mai sus, înseamnă cu suntem bolnavi cu dibla şi vom suporta anumite consecinţe, cu care societatea vrea să-şi corecteze tarele.
Într-o lume civilizată, în lumea occidentală, cei care nu respectă aceste norme de convieţuire sunt pedepsiţi de lege: amenzi, închisoare, etc. În niciun caz NU NE FACEM SINGURI DREPTATE, căci atunci atacăm însăşi esenţa statului democratic condus de coduri (penale, civile, etc.).
Nu fac parte nici dintre cei care spun „lasă, că şi-au meritat-o”. Nu, în niciun caz! Greşeala a fost a societăţii franceze care a scăpat hăţurile şi a permis să-i fie insultaţi vecinii.
Nu pot să mă identific numai cu victimele de la Charlie Hebdo, fără s-o fac şi cu cele din Irak, Siria, Nigeria ori Palestina – nu, nu e vorba de soldaţi, care-şi asumă un risc înţeles de la început, ci de victimele colaterale, femei, copii, bătrâni ucişi atât de forţele armate ale statelor occidentale, cât şi de talibanii sau teroriştii locali. Mi se pare o cruntă ipocrizie să-i menţionezi pe unii, fără să-i aminteşti pe ceilalţi, să te disociezi de cei a căror singură vină a fost că s-au născut în regiunea greşită.
Agresiunea, de orice fel ar fi ea (verbală, fizică sau emoţională), este nu numai blamată de societăţile civilizate, dar şi, de cele mai multe ori, pedepsită. Agresori au fost şi cei de la Charlie Hebdo, dar şi cei cu arma – depinde doar de unghiul din care privim.
Dă-ți cu părerea